Era odata un anume original care dorea sa-si prinda propria umbra. Face un pas, doi, spre ea, dar ea se indeparteaza. El iuteste pasul; ea face la fel. In sfirsit, se apuca sa alerge, dar cu cit fuge el mai repede, cu atit mai repede fuge si umbra, refuzind categoric sa se predea, de parca ar fi fost o comoara. Dar ce sa vezi? Excentricul nostru prieten se intoarce deodata in loc si pleaca. Numaidecit, se si uita inapoi. Acum umbra alearga dupa el.

Frumoasele mele doamne, am observat adesea [...] ca Fortuna se poarta cu noi cam in acelasi fel. Unul incearca din rasputeri s-o prinda pe [aceasta] zeita si nu face decit sa-si piarda timpul si sa se osteneasca in van. Altul pare ca fuge departe de ea, dar, nu, ea insasi gaseste placere in a se tine dupa el.

Fabule, Inav Krilov, 1768 – 1844