Stii de ce esti predispus catre succes? (II)
Aveam 23 de ani, ma consideram unul din oamenii cei mai promitatori pe programe de finantare. Poate ca mai mult era increderea pe care o aveam in mine dupa proiectele castigate si poate ca imaginea de sine era mult mai buna decat ce reprezentam eu pe atunci. Aveam impresia ca pot cuceri lumea, in sfarsit. Si eram pe cale sa o iau pe un drum nou, care mi se parea logic. Acela de antreprenor.
Bani pana la varsta asta nu avusesem ce sa castig, pe proiecte lucrasem pe salariu, destul de mic de altfel, si pe bonusuri minuscule. Nu stransesem un chior, dar faptul ca bagasem bani altora in buzunare ma facea sa cred ca pot face acelasi lucru si cu mine.
A urmat o noua greseala. Am deschis doua firme deodata. Eram atat de nerabdator sa am succes incat judecam prin prisma tineretii. Prima firma, cu Traian, prietenul meu care ma adusese pe calea cea buna, era pe marketing/publicitate. Era la moda printre prietenii nostri sa castigi bani pe internet, pe urma vanzarilor de produse informative. Numele firmei ni s-a parut genial, cred ca am baut si un pahar de alcool in cinstea ei, se numea Rebel Advertising. A doua, Stepout, era cu 3 tineri, mai tineri ca mine, prin care puneam la cale lansarea unei reviste de publicitate, gen 7seri. Aveam de gand sa o specializam strict pe licee, sa fie prima revista adresata strict liceenilor. Banii urmau sa vina din reclame, revista in sine era gratuita. Aveam incredere in capacitatea mea de a vinde un produs care abia se lansa.
Eram inca angajat, totusi, si am mers in paralel cu cele doua firme o perioada. Trebuia sa am si din ce trai in perioada asta. Firmele, dupa un studiu amanuntit, pentru cheltuieli reduse, le-am deschis sub semnatura privata, fara nici un ajutor de avocat. Ne-au costat cateva milioane in conditiile in care altii plateau aproape zece ca sa deschida una singura. Am facut eu actul constitutiv, am alergat pe la registru etc. Simteam ca orice greutate care ar aparea o puteam rezolva cumva prin telefoane si prin internet/timp dedicat.
Cu Rebel am gandit cu Traian un produs, o carte in format electronic pentru amatorii de pariuri sportive. Aveam background in asa ceva, am zis ca nu are de ce sa nu ne iasa. Am scris impreuna o scrisoare de vanzari, am facut un rezumat scurt al cartii pe care, atentie, urma sa o scriu, si am facut un test. Am anuntat vanzarea cartii si am facut un test, fara a avea produsul propriu zis. Ideea era buna, am avut vanzari in campania de test, din ce tin eu minte, de vreo 10 bucati. Comenzile veneau din tari precum Indonezia, Africa de Sud, Germania – etc. Testul a fost un succes.
Au urmat iar nopti nedormite, am lasat o pauza mult prea mare intre partea de test si lansarea produsului propriu zis. Si a urmat deceptia. In test am vandut, in lansare deloc.. Viata scurta a firmei a fost precum o flacara a unui bat de chibrit. Un esec inghitit destul de greu. A fost lectia cheltuielilor, teoretic nu aveam nevoie de firma ca sa vindem acel produs sau sa facem testul, dar eram atat de disperat dupa reusita incat nu am mai vazut clar ce implica asta.
Concluzia? Am platit taxe si contabilitate de mi-au iesit ochii din cap in conditiile in care firma nu aducea nimic. Sa nu faceti ca mine!
Erau doua lectii pe care le-am invatat. Prima, aceea ca puneam caruta inaintea boilor, lucru pe care l-am realizat mai tarziu. Si a doua, lectia tineretii. Am inteles ca sunt predispus greselii si ca o sa tot gresesc din aceasta privinta. Trebuia sa fiu mai calculat.
Stepout-ul a avut viata mai lunga. Am impartit firma pe departamente, toti lucram de acasa, fiecare isi facea treaba pe bucatica lui. Unul se ocupa cu distributia, unul era redactor (scria si aduna articole), unul facea grafica la revista si unul, respectiv subsemnatul, alerga dupa contracte. M-am imbracat la costum si am inceput sa vand un vis firmelor mari. Treaba mergea greu, eram multi asociati, deciziile se luau greu.
Eram stresat cu termenele limita, vroiam sa se lanseze o data. Pe atunci eram impulsiv, mi-aduc aminte ca la o intalnire cu asociatii, enervat de faptul ca unul dintre ei nu se mula pe directia firmei incat am aruncat cu pixul in masa. Au zburat bucatele din el pana in barul de alaturi, in care ni se faceau cafelele. Telefoane, certuri, urlete. Eram invatat ca lumea sa ma asculte si dadusem de oameni care nu erau de acord cu deciziile care mie mi se pareau logice.
Nu dormeam noptile , scriam prezentari ale proiectului, trimiteam oferte bazelor de date pe care puneam mana, faceam spamming la greu. Si alergam. Am avut zeci de intalniri imbracat la costum. Am convins oameni sa bage bani in reclame intr-o revista inexistenta, dar se apropia termenul limita si nu scoteam banii de tipografie. Pe hartie proiectul arata bine, facusem un plan pe termen mediu care sustinea actiunile pe care le aveam.
Cu termenul de lansare sufland in ceafa, am preluat eu initiativa. Reclamele erau vandute in proportie de 50% din cheltuieli. Am dedus ca in 3 numere ne scoatem cel putin banii de tipografie, asa ca am plusat. Am strans asociatii care erau, in definitiv, niste copii, si le-am expus planul. Vroiam sa lansez revista la timp cu orice pret, desi nu aveam bani de lansare. Si am hotarat sa risc. Am facut credit ca sa pot acoperi cheltuielile pe primul numar si am zis celorlalti ca eu sunt dispus sa risc pentru visul meu si sa platesc pentru el chiar si pe 5 ani din acel moment, pe cat era creditul.
Am fugit la tipografie si am semnat contractul.
Aveam o clauza clara pentru termenul de predare al machetei. M-am uitat in ochii patronului. Termenul era in ziua respectiva. Si am intrebat daca se poate, totusi, ca macheta sa o dau a doua zi. Mi-a zambit si mi-a spus ca o zi nu conteaza chiar atat de mult. Am semnat contractul cu zambetul lui cald in minte.
Si revista, fizic, nu a venit la termen.
A trecut o saptamana.
Au trecut doua.
Au trecut trei.
A trecut o luna.
Depresie…
Era o lansare esuata, dar nu vroiam sa cedez. Dadeam telefon zilnic tipografiei. Mi se spunea ca am adus tarziu macheta si ca au intrat alte lucrari pe tipar care intarzie lucrarea mea. Clientii au rupt contractele, cand mi-a venit revista era prea tarziu. Era o teapa de proportii. Am inceput sa primesc telefoane de la patronul tipografiei. Eram amenintat ca daca nu platesc mi se rup oasele. Si eu am refuzat, inchizand ochii la amenintari. Aveau dreptate cu contractul, dar era o treaba care mie mi se parea anormala, sa platesc pentru un produs livrat la o luna intarziere pentru o zi de intarziere cu macheta. Asta si faptul ca mi se daduse ok-ul verbal. Aveam impresia ca sunt furat pe fata si ca ma iau de fraier.
2000 de euro.
Asociatii nu mai existau. Fugisera care incotro. Mi s-au adus actele prin care renunta la firma si eu, orgolios, le-am semnat uitandu-ma direct in ochii lor. Am fost nevoit sa platesc si revista. Eram constient ca se darama castelul de nisip pe care il construisem in cateva luni cu ei si ca eu o sa platesc eu pentru tot.
Atunci mi-am dat si demisia de la jobul pe care il aveam. Nu puteam accepta ca am pierdut si vroiam sa pierd in stil mare. Am spart o noua cana cu cafea si am cazut in depresie.
Fara bani, cu datorii, fara slujba.
O lectie care m-a costat foarte mult.
Banii pe creditul de 2000 de euro il mai platesc si acum, luna de luna, ca sa imi reamintesc greselile facute. Iar ironia face ca in momentul de fata sa fiu patronul unei tipografii exact de genul celei care mi-a dat teapa. Asta pentru ca viata are un fel ciudat de a-ti intoarce lectiile, daca le inveti cum trebuie.
Singur..
Depresiv..
Fara bani..
Visele pareau din ce in ce mai departe.
Cafeneaua, apartamentul de deasupra ei, cainele pe care sa il cheme Whiskey, o firma care sa imi aduca macar 1000 euro pe luna.. si multe altele.
Au inceput presiunile de acasa. Nu mai eram angajat si parintii ma presau. “De ce nu ai ramas la Camera de Comert? Aveai salariu, se aduna la pensie. Acum ce o sa faci? Angajeaza-te! Ai gresit, esti un copil! Taica-tu a lucrat la fabrica zeci de ani si el nu a plecat nicaieri.”
Dar nu vroiam sa am aceeasi soarta ca tata.
Intelegeam punctul lor de vedere si ma durea cel mai tare ca pe jumatate aveau dreptate. Jumatatea cu gresitul.
Nu mai vroiam sa sparg cani de cafea, teoretic aveam o singura experienta pozitiva, cea de pe programe de finantare, unde imi atinsesem potentialul, si in rest numai si numai esecuri. Cate esecuri sa strangi pentru o reusita pe parte profesionala? Cate suturi in cur esti in stare sa primesti pentru a-ti indeplini visul?
Dupa 2 luni slabisem, eram antisocial, scriam mult idei de proiecte. Vroiam sa o iau de la capat. Mi-am pus pe hartie punctele tari si punctele slabe si am hotarat sa fac pe cont propriu ce stiam sa fac cel mai bine. Adica proiecte.
Si am inceput sa ma misc.
Am inceput sa ma duc la intalniri ca freelancer pe programe de finantare.
Am prins un potential client, o firma romano-germana care vroia un proiect pe retehnologizare, proiect care valora peste un milion de euro. Tin minte ca m-am dus la vreo 5 intalniri ca sa semnez un contract. Eram singur, aveam concurenta in alte firme de specialitate, pe cand eu eram un pusti de 23 de ani care incerca sa convinga un mamut ca poate face un proiect ca ala.
Am folosit toate tehnicile de vanzare pe care le stiam. De pe la intalnirile 3 si 4 ma duceam deja in echipa, strangeam cunostinte pe care le luam acolo, ca sa para ca suntem o echipa. Ei nu vorbeau de proiectul in sine, dar erau un sprjin imens in vanzarea respectiva. Era un truc. La o ultima intalnire m-au anuntat ca, pe langa mine, a mai ramas in cursa o firma care insumau mai multi specialisti in domeniu. Am pus cateva intrebari despre ei si mi-au zis ca adusesera tot felul de acreditari prin care isi dovedeau capacitatea de a face proiectul respectiv. Am simtit nevoia sa plusez si, intr-un moment de inspiratie, am fugit la fostul meu birou, in vizita, am luat un biblioraft cu un proiect facut de mine de acolo, care avea cateva kilograme in greutate.
M-am dus cu el intr-o sacosa la potentialii mei clienti, am intrat in biroul directorului general si i l-am pus in brate.
“Nu, nu am venit cu acreditari si alte hartii nefolositoare pentru voi. Am venit cu un proiect similar celui pe care vreti sa il faceti. E exact pe linia de finantare pe care vreti sa o accesati, cu buget, schite… tot.. Eu l-am facut. Daca l-am castigat pe asta, il pot castiga si pe al vostru!”
A facut ochii mari, a inghitit in sec si a luat proiectul si l-a frunzarit in fata mea vreo 20 de minute, fara sa vorbeasca macar.
Am batut palma si am semnat contractul de consultanta…
Victorie !
Un sentiment pe care cred ca putini l-au incercat vreodata. Semnasem contractul!
Urmarea…
Pauza..
Nimic..
Era un proiect prea mare pentru mine, singur. Aveam nevoie de o echipa si nu puteam sa o incheg. Plus ca aveam nevoie si de bani si pana ar fi venit rezultatele pe proiect ar fi durat ceva. Vandusem ceva, intradevar, dar pe care nu puteam sa il ofer. A fost lectia vanzarii si a promisiunii neindeplinite. O victorie de aparenta, dar goala pe dinauntru ca o scorbura gaunoasa.
Si am fost nevoit sa ma angajez… din nou..
Numaram pe degete situatiile in care imi iesise ce imi propusesem. Si puteam scrie romane intregi despre cum sa o dai in bara cand iti propui ceva pe cont propriu. Simteam ca nu se poate termina acolo, dar din lipsa de bani trebuia sa ma mai angajez o data. Speram sa fie ultima oara.
Si am nimerit ca si consultant pe programe de finantari intr-o firma care se vroia in totala expansiune. Salariu maricel. Aveam avantajul unui cv betonat de reusitele pe programe de finantare. Si eram dispus sa castig tot ce imi iesea in cale pe cale profesionala. Iar am venit cu o imagine buna, dar de data asta am reusit sa mi-o pastrez. Aveam aproape 24 de ani si inca simteam ca pot cuceri lumea.
In departamentul meu eram omul cu cea mai multa experienta pe programe de finantare, toti ceilalti consultanti, luati la bani marunti, nu aveau atatea proiecte castigate cate aveam eu si asta ma facea sa ma simt puternic.
Cam in perioada aia am depus si cateva proiect pe Startup, un program de finantare pentru tinerii antreprenori (in devenire), unul pentru mine si doua pentru doi prieteni. Era vorba de o tipografie, un salon de frumusete si o firma de reciclare peturi. Le-am castigat pe toate trei in conditiile in care era concurenta de peste 3-4 pe loc, din ce tin eu minte. Implementarea avea sa vina mai tarziu, la distanta de un an, dar inca nu stiam cum o sa vin cu banii de cofinantare ca sa demarez afacerea. Era ca un backup pentru firma mea de 1000 de euro profit. Din cele 3 proiecte, aveam sa aflu mai tarziu, eu am fost singurul care il implementase, ceilalti doi au renuntat pe parcurs, desi fusesera castigate.
Eram pregatit sa duc batalii.
Viata la firma asta a fost o ascensiune continua pana la combustie spontana. Am facut cateva proiecte, nu am avut timp sa am grija de ele pana la capat. Se vedea ca sunt bun pe ce fac si patronul mi-a propus o chestie interesanta. Imi placea de el, era tanar, avea bani, avea succes, angajati etc. Tocmai cumparase jumatate dintr-o editura din vest, destul de renumita (nu are rost sa spun care), dar care statea extrem de prost pe piata din Bucuresti. Planurile lui m-au gadilat sub barbie. Eram efectiv atatat de el ca sa preiau eu proiectul pe Bucuresti. Daca acceptam, pierdea un om foarte bun pe programe de finantare, dar castiga un om incapatanat cu un orgoliu imens care sa vrea sa aduca editura pe partea de sud a tarii indiferent de consecinte.
Si am acceptat. Titlul de director executiv pe editura, urma un plan de bataie, angajati subalterni, agitatie, agitatie, agitatie..
Iar mi-am pus sperante in acest proiect, era ca si cum m-as fi nascut a 2-a oara. Vroiam 2 ani in pozitia asta ca sa imi duc treaba pana la capat, am facut o analiza de piata puternic documentata, am inteles ca desi piata globala de carte era in recesiune continua, la noi nu putea fi vorba de asa ceva, pentru ca piata romaneasca era prea prost reprezentata ca sa poata sa mai scada. Am inteles ce e un bestseller, am inteles un contract pe drepturi de autor si am vazut spirala bolnava a librariilor si a platilor pe cartile vandute. O editura normala nu avea cum sa traiasca daca nu isi confirma o pozitie anume. Editura, desi avea titluri bune, era generalista. Trebuia o schimbare majora, trebuia nisata. Apoi trebuia puternic investit in marketing. O editura nu traia din cateva sute de bucati de carti scoase din tipar si nevandute prin rafturi. Trebuiau lansari de carte, trebuiau nume de autori care sa vanda, trebuiau titluri apetisante, trebuia creata lista de cititori. Trebuia renuntat la ideea de editura mamut, fara directie, care supravietuieste doar din carte scolara.
Planuri mari. Generalul analizase campul de batalie. Era pregatit de lupta…
Si a urmat o degringolada totala. Patronii isi ascundeau cifre, nu era transparenta in colaborare. Eram ca un leu in cusca, pentru ca nu eram lasat sa imi fac treaba pe care o vroiam. Poate eram eu naiv. In 6 luni s-a dus totul de rapa.
Inca un esec…
Si al catelea?
Cine le mai numara?
Imi muscam pumnii de ciuda. Eram ferm convins ca o editura as fi putut pune pe picioare cu sprijin si ridica pana la infinit. Eram frustrat. A naibii editura! Logic ca aveam o parte din vina, pentru ca nu eram in stare sa ma impun in fata lor, sa le expun viziunea mea.
Si cu toate astea, ironia face ca, peste cativa ani, sa deschid cu Pera o editura micuta, SPH (Stepout Publishing House), nisata pe carte de psihologie, cu vanzare strict pe internet. Aceeasi viata care, cu o mana te plezneste si cu una iti da de mancare.
Revenind, demisia a venit oarecum logica. Imi asumam raspunderea, dar modul cum am plecat a fost un pic ciudat. In timp ce imi scriam demisia pe mail, seful ma chema la el in birou sa ma dea afara pentru ca.. descoperise ca sunt asociat in firme de care el nu avea habar.
Nu a mai fost vorba de gust amar. Am spart cana si am mers mai departe. Ma astepta proiectul meu pe Start-up. Nu mai vroiam sa aud de angajari. NU mai vroiam asociati multi. Nu mai vroiam sa port bataliile altora. Vroiam sa mor pe mana mea.
De data asta nu aveam un ban in buzunar, dar aveam un proiect castigat, trebuia doar sa fac rost cumva de banii de cofinantare. Nu mai era vorba de depresie, ca in alte dati, ci de entuziasm.
Si am plecat din nou la drum, din nou fara un ban in buzunar. Doar ca realizasem mai multe lucruri in ultima vreme. Si eram dispus sa incerc pana la capat, de n ori, pana as fi reusit. Mai rau ce putea sa iasa? Eram scolit. Aveam de partea mea lectiile vietii si ale propriilor mele incercari.
Aveam un avantaj de care imi dadeam seama mai mult ca oricand.
Pur si simplu nu aveam ce pierde.
Va urma…
Articol scris de Abel
Cartea Arta seductiei si Jurnalul lui Abel le poti comanda acum: „Arta seductiei – cum sa ai succes cu femeile si cu tine insuti” si “Jurnalul lui Abel”
foarte tare articolele. de ce nu ai scris povestea si in carte?
Abel cred ca ar trebui sa faci un film cu povestea ta..:D
Imi place ca iti asumi greselile nefiind stingherit de a striga in gura mare ca ti-ai luat suturi in fund;si constientizezi importanta lor.Unii dintre noi,poate n-au puterea sa mai creada in ei,dupa ce trec prin esecuri renuntand la vise;insa ascultandu-te pe tine,ne aduci aminte ce inseamna perseveranta,si ca de fapt pana la urma nu conteaza decat rezultatul final,indiferent de cate piedici ni se interpun in cale!Urmati-va visele:)!
esti mare, omule!
Best of… artasediuctiei
respect Abel
Interesant…
din fericire, noi tinerii avem capacitatea de a trece mai usor peste esecuri, bineinteles sunt si exceptii, dar important este sa fim optimisti, iar esecurile sa le consideram ca sunt inca o lectie de viata din care am mai invatat ceva si nu trebuie sa le mai repetam
Se pare ca ti-o cautai cu lumanarea.
Aveai esecuri unul dupa altul, deci era evident
ca pb. era la tine. Nu aveai ceva concret pe care
sa pui bazele si sa cresti de acolo. Vroiai sa
obtii rezultate prin salturi nu prin efort constant.
Adica erai prea concentrat pe vise in loc sa te uiti
de unde incepi, unde esti tu ca valoare.
Un om la un milion…de fapt la 10 milioane…Lumea are nevoie de mai multi oameni ca tine…indivizi care stiu ce vor…si ar face orice sa ajunga acolo,indiferent de esecuri…
Numai respect pentru tine…inspiri lumea…
Sa traiesti cat mai mult
Have a nice day
Salut…foarte interesant…multumesc pentru articole si mai asteptam!
@Adi
Cum crezi ca poti avansa, daca nu esti dispus sa gresesti si tot timpul actionezi “politically correct”? Si cat de mult?
Atat ai inteles tu din articolul asta?
Esti genul care gaseste raspunsuri logice in esecurile celorlalti?
Pe proiecte se mergea in stil hei-rup, pentru ca erau termene limita tot timpul. Si acolo aveam reusita dupa reusita. Problema aparenta era ca eu copiam stilul de lucru pe proiecte Phare in domeniul antreprenorial.
Dar – cine s-a nascut invatat?
Crezi ca ar fi cineva dispus sa stea langa tine si sa iti spuna – aici faci asa, aici gresesti, aici gandesti ok, aici gandesti gresit?
Nu. Nu e nimeni sa faca asta. Viata antreprenoriala e o viata bazata pe modului trial and fail. Altfel nu poti invata, cel putin nu la o rata acceptabila. Nu poti incepe o afacere de la zero fara sa risti ! E absurd sa spui ca nu aveam o baza de la care sa plec. Baza vine singura? Nu trebuie sa incerci, sa gresesti si sa o iei de la capat?
Viata e compusa din lectii (greseli) si din reusite (drogul). Treaba ta este sa iei cat mai multe lectii intr-un timp relativ scurt si sa platesti cat mai putin pe ele. La mine cea mai scumpa lectie a fost experienta cu tipografia, dar din care am invatat o groaza. Dovada ca acum am o tipografie.
Sa vezi unde esti tu ca valoare si sa cresti constant? Crezi intr-un ideal care nu exista. Cand nu stii pe ce lume esti si stii doar ca vrei sa reusesti, nu iti dai seama care e efort constant si care e salt. Inveti asta facandu-le.
Eu sunt mandru de greselile mele.
La 22-23 de ani aveam un portofoliu de proiecte castigate de invidiat. La proiectul startup am castigat 3 din 3 proiecte depuse ! La 23-24 de ani eram director executiv, in ciuda varstei.
Eu zic ca e o baza de la care plecam.
Din pacate esecurile ti le aduci aminte mult mai clar, pentru ca alea te-au durut. Cand ai esecuri, iti aduci aminte detaliile cu llux de amanunt. Cand ai succese, nu poti sa identifici decat senzatia pe care o traiesti.
Esecul e motorul, reusita e drogul pe care il cauti.
Acum eu cunosc destui de oameni de succes, prin prisma a ce fac si cine sunt. Dar nu cunosc un singur om care sa nu fi gresit, care sa nu se fi ridicat, cateodata obsesiv. Constanta o capeti odata cu maturitatea. Maturitatea nu o capeti odata cu varsta, ci odata cu experientele. Experientele sunt negative si pozitive. Asta te asigur ca nu poti controla.
Poti controla doar ce atitudine ai dupa ce trec.
ce am observat ca esti un tip tare in caracter,treci repede de esec.te envervezi oleaca si mergi inainte …cum draq reusesti io nu prea am ajuns la stadiul asta si as vrea si eu:D
Super articolul;se pare ca am nimerit pe acelasi drum si eu…altfel nu se poate …fara “lectii”….tocmai am inchis si eu o firma….peste doua saptamani ma duc in america sa fac iar ceva bani…vin la anul si imi urmez visul.succes tutoror!
@ciupy
cartea “jurnalul lui abel” a abordat alta problematica, nu s-a concentrat pe partea antreprenoriala, ci mai mult pe partea extraprofesionala.
@Abel
“Pe proiecte se mergea in stil hei-rup, pentru ca erau termene limita tot timpul.”
De asta ziceam ca ti-ai cautat-o cu lumanarea. Tu ti-ai ales un proiect cu risc si cu termene limita tot timpul. Nu ai fost obligat sa alegi astfel de proiecte pt. care sansele erau foarte mici de ale duce la capat.
“Nu poti incepe o afacere de la zero fara sa risti !”
Sigur ca poti. De ex, produse informationale sau servicii soft pe internet. Un exemplu ar fi si afacerea pe care o ai cu Pera acum.
” absurd sa spui ca nu aveam o baza de la care sa plec. Baza vine singura? Nu trebuie sa incerci, sa gresesti si sa o iei de la capat?”
Nu la asta m-am referit. O baza intotdeauna ai. Ori la ce nivel ai fi, ai o baza. Ai ceva pe care sa te bazezi. De ex, daca esti bun la copywriting, poti sa incepi de la nivelul la care esti si in fiecare zi sa cresti pe domeniul ala. Insa, daca esti intermediar la copywriting degeaba fugi dupa proiecte de top pana nu ti se par usoare cele de nivel intermediar. Sansele sa iti iasa exista, insa sunt minime.
In situatiile pe care le-ai descris, tu nu ai inceput de la nivelul unde erai, ci de la vise. Visele nu sunt ceva pe care te poti baza, arata o directie. Visele nu sunt reale. Chiar dupa ce zici ca le obtii. Ce obtii e defapt o serie de experiente care seamana foarte mult cu visele. Si pe urma faci legatura intre experiente si vise.
“Viata e compusa din lectii (greseli) si din reusite (drogul)”
Asta e una dintre probleme, te gandesti la reusita ca la un drog. Si de fiecare data cand obtii ceva, iti dai seama ca nu e cum te asteptai. E o iluzie.
In ce priveste lectiile, daca lectiile sunt greseli, atunci cum sti ce functioneaza? Dupa parerea mea, lectiile sunt situatiile in care afli ceea ce functioneaza.
“Sa vezi unde esti tu ca valoare si sa cresti constant? Crezi intr-un ideal care nu exista. Cand nu stii pe ce lume esti si stii doar ca vrei sa reusesti, nu iti dai seama care e efort constant si care e salt. Inveti asta facandu-le.
Eu sunt mandru de greselile mele.”
Nu am zis sa iti pare rau pt. ceea ce ai facut. Ziceam doar ca modul in care ai actionat atunci era ceva de genul “totul sau nimic”. Era un fel de loterie.
“Din pacate esecurile ti le aduci aminte mult mai clar, pentru ca alea te-au durut. Cand ai esecuri, iti aduci aminte detaliile cu llux de amanunt. Cand ai succese, nu poti sa identifici decat senzatia pe care o traiesti.”
Asta depinde mai mult de persoana. De ex in situatia asta, depinde daca atunci erai negativ sau pozitiv la nivel subconstient. Observi detaliile de lux in functie de perceptia, filtrul pe care il ai in cap.
“Experientele sunt negative si pozitive. Asta te asigur ca nu poti controla. Poti controla doar ce atitudine ai dupa ce trec.”
Da, insa poti controla si atitudinea pe care o ai atunci cand se intampla, nu doar dupa. Si nu sunt negative sau pozitive. Experientele sunt, pur si simplu exista. Se intampla. Apar si trec fara a se polariza negativ sau pozitiv. Tu le interpretezi pozitiv sau negativ. Cu alte cuvinte, perceptia experientelor e negativa sau pozitiva, nu experienta in sine.
Mah abel ce pot spune ai multe defecte.. si esti mandru de ele
) bravo tie ; sa ti iei apararea vad ca te descurci destul de bine deci n am sa mai spun nimic 
.
Mie personal mi s a parut genial articolu nu prin ceea ce ai de invatat din el propriu zis dar arata ca succesu nu vine asa peste noapte… dimpotriva tre sa ti iei multe suturi in fund pana sa iasa ceva bun.
Pana la urma toata lumea viseaza da e nevoie de ceva sange sa insisti dupa ce ti ai luat prima usa in fata , si a doua .. lucru pe care majoritatea sunt convins ca nu o poate suporta. Felicitari din nou si mult succes in tot ce ti propui . Peace
Sper sa apara si partea a treia a acestui articol
…..interesant motivant si incantator,l-am citit cu sufletul la gura,incercand totodata sa invat din greselile tale cum incerc sa fac si cu persoanele din jurul meu…este important totusi sa se vada si greutatea cu care ai ajuns unde esti acum pentru ca in general oamenii vad atletul si nu miile de kilometri alergati si vad invingatorul nu esecurile care l-au adus acolo….la revedere abel
@Adi, vorbesti ca un adevarat om de afaceri pe internet. Care are relatii virtuale si care se misca din bucatarie pana la calculator ca sa mai scrie o scrisoare de vanzari.
- riscuri la revista nu erau mari, pentru simplul fapt ca cifrele dadeau ca la al 2-lea sau al treilea numar acopeream 100% reclama. Nu am luat in considerare ca o tipografie respectabila nu imi da revista decat dupa o luna intarziere. Atat am putut gandi atunci. Daca iesea primul numar, sunt convins ca la al doilea vindeam si restul de reclama si eram pe plus. Astea erau semnalele din piata.
- proiectul cu cartea de pariuri a fost non risc, nu am pierdut nimic. Problema a fost firma deschisa.
- director pe editura – a fost o provocare acceptata.
Cat despre proiectul meu cu Pera, stii tu care sunt riscurile? Pana una alta eu sustin editura si tiparesc cartile, nu tu. Nu ai cifre, vorbesti strict din presupuneri. Riscuri exista mereu. Doar ca unele sunt controlabile, unele mai putin.
E foarte usor sa vorbesti despre cineva ca a gresit sau ca a facut bine. Aveam un prieten care exact asta imi spunea: greseala pe care o faci acum e cea mai buna greseala pe care o faci. Pentru ca daca ai sti sa iei decizia corecta, ai lua-o. Asa crestem.
E adevarat ca acum la lansarea unui proiect imi pot calcula riscul, ca sa fie minim si sa mi-l asum usor. Dar cum puteam face asta daca nu o dadeam in bara inainte?
Eu am un profil psihologic , tu poate ai altul.
Sunt oameni care invata din greseli si oameni care invata din succese. Eu invat din greseli.
Cand nu stii mai mult, faci ce stii sa faci. Si inveti.
Interesant articol …singurul lucru pe care nu l`ai punctat si care e esential pt. a reusi intr`o tara ca Romania este PCR (pile, cunostinte, relatii).Eu sunt constient, tu esti constient, dezamageste`i si pe restu
.Dupa parerea mea PCR`u e primul lucru de care trebuie sa tii cont. Din ecuatia “ce sti, ce poti si ce trebuie” ar trebui inlocuit “ce sti” cu “pe cine sti” pentru ca daca ecuatia e gresita entuziasmul se pierde prea repede, dezamagirile te stopeaza (atentie! am zis “dezamagirile” nu “esecurile”). Asta daca e sa vorbim de adaptare, pt ca eu consider ca asta e tema principala a site`ului. Si as vrea ca toti sa inteleaga cel mai bine finalul “nu aveam ce pierde” asta mi`a dat si mie entuziasmul necesar pentru a INCEPE ceva pe cont propriu, dar asta e un subiect care ar trebui sa fie dezvoltat separat, sa poti sa pui tot timpul in balanta “ce ai de castigat” cu “ce ai de pierdut”. 
@Abel
“Cat despre proiectul meu cu Pera, stii tu care sunt riscurile? Pana una alta eu sustin editura si tiparesc cartile, nu tu. Nu ai cifre, vorbesti strict din presupuneri.”
O presupunere pe care o am e ca te costa mai putin sa produci cartea decat sa o vinzi. Se poate sa exista si un tiraj minim pe care trebuie sa il ai ca sa faci profit.
De exemplu, daca faci 20 de vanzari intr-o zi poti sa tiparesti 20 si sa ai profit. E adevarat ca profitul potential creste daca tiparesti mai multe exemplare, insa si riscul creste de asemenea.
“Sunt oameni care invata din greseli si oameni care invata din succese. Eu invat din greseli.”
Din greseli inveti doar ceea ce nu functioneaza. Inveti ce sa nu mai repeti. Nu inveti ceea ce functioneaza. Si doar ce functioneaza conteaza pana la urma.
Ce spun aici nu are legatura cu profilele psihologice. De ex daca iei analogia fotbalului, inveti cel mai mult cand afli cum sa dai gol nu cand ratezi.
“E adevarat ca acum la lansarea unui proiect imi pot calcula riscul, ca sa fie minim si sa mi-l asum usor. Dar cum puteam face asta daca nu o dadeam in bara inainte? ”
Si atunci stiai sa investesti mai putin decat iti permiti sa pierzi insa nu ai facut-o.
Se pare ca vrei sa justifici ca defapt ai avut dreptate si s-a meritat sa nu iti iasa atunci treburile. Si ca intr-un fel nu aveai incotro.
Sti foarte bine ca aveai incotro.
E adevarat ca povestind despre cum nu au iesit lucrurile pare dramatic si mareste valoarea succesului. Insa, nu prea ai ce invata din experientele care nu au reusit.
Daca iti citesti articolul suna ca si o soap opera in mijlocul unui razboi.(batalie, lupta, singur, depresiv, Fara bani, cu datorii, fara slujba. O lectie care m-a costat foarte mult. etc.)
Nu zic ca nu asa s-a intamplat sau ca nu e o eseu bun care prinde la oameni. Zic doar ca tu ti-ai creat in mod subconstient toata drama aia in viata. O drama care nu era necesara si care nu are nici o legatura cu succesul. Nu exista o relatie de cauza efect intre experientele alea si succesul care a urmat.
Chiar tu ai zis in alt post cum in 2009 le-ai lasat toate mai usor si ai obtinut rezultate mai bune decat in ceilalti 4 ani.
Din intamplare am jucat si fotbal si am si carnet de antrenor copii/juniori.
Un jucator de fotbal nu e complet daca nu rateaza un penalty decisiv. Daca nu rateaza singur cu portarul.
Mircea Lucescu spunea ca el tot timpul a invatat si a crescut mai mult in urma esecurilor, pentru factorul moral pe care il reprezinta si pentru lectiile castigate in urma experientei.
Tot zici ca nu ai ce invata din greseli decat ce sa nu faci. Aceea se numeste o lectie. Cresterea e progresiva, dar ca oameni suntem predispusi greselilor. E absurd sa zici ca nu o sa gresesti in procesul de invatare.
Cat despre faptul ca te-ai referit la alt post de al meu, cel in care spuneam ca atunci cand am lasat-o mai moale, au venit rezultate inzecite. Rezultatele alea inzecite nu veneau niciodata daca nu aveam cei 4 ani de ‘trial and fail’
Pentru ca nu aveam la ce sa ma raportez.
Greselile sunt de nedorit, dar sunt bune. Sunt parte din procesul de invatare. Exagerezi cand le minimalizezi importanta. Faci ca atunci cand cineva greseste, sa creada ca e anormal. Cand, de fapt, e perfect normal si o sa urmeze o experienta mai buna. Urmatoarea.
Repet, toti am gresit. Doar ca unii recunosc si unii nu. Am si prieteni copyrighteri, cum esti si tu, pbbil. Pe langa banii care vin, au fost si perioade de seceta, in care nu aveau bani sa treaca strada. Sau lansari esuate. Fara ele nu ar fi castigat acum mii de dolari pe luna.
Tu prezinti un ideal teoretic. Eu am prezentat o parte din viata, un proces de invatare.
Foarte tare articolul..asteptam si partea a III-a..viatza ta se aseamana mult cu filmul..The Pursuit of Happiness
Ma dor ochii de cat am citit astazi. Nu mai vad bine. Sper sa nu fac din asta un post lung.
Vreau sa spun ca toate articolele astea de pe arta seductiei si de pe personalitate alfa motiveaza, motiveaza si iar motiveaza. Cel putin pe mine si mai ales asta m-a motivat.
Acum sa revin la subiect:
Cate lucruri pe care le stii astazi despre dezvoltare personala le stiai atunci? Adica, vreau sa zic, ca pentru a face ce ai facut tu ai nevoie de inteligenta. Nu stiu multe despre ea, dar ai nevoie si de inteligenta emotionala.
Erai constient cand aveai o depresie?
In fine, ti-as mai scrie dar nu mai rezist sa stau cu ochii in monitor.
Succese in continuare maestre
.
Salut Abel!
Nu stiu care e treaba cu Adi, nu mi se pare ca zice ceva concret, doar incearca sa inventeze contra-argumente puerile la tot ce scrii…asta e “metoda de lucru” a unora care nu apreciaza succesul si munca altora si care isi exprima in mod inconstient invidia pe care o au.
Cat despre articol, e unul foarte reusit si sper ca pe viitor sa scrii si o carte despre antreprenoriat pt ca te pricepi la scris foarte bine si sunt sigur ca ai ce spune si in acest domeniu.
Tot pe viitor mi-ar placea sa dai niste cifre aproximative cu vanzarile pe care le-ai avut la “Jurnalul lui Abel” , sunt curios cum ti-a mers.
In rest, iti doresc mult succes in continuare!
Bai, numai cate ceaiuri de la McDonalds am baut in vremurile alea….