15 minute.
Era formula mea de sarut la prima intalnire. Eram convins ca orice merge legat de seductie, daca testezi indeajuns de mult. Si testasem partea cu sarutul la prima intalnire pana ajunsesem la situatia cand ne asezam la o masa, comandam, vorbeam cat puteam sa vorbim.. O lasam mai mult pe ea si eu ma uitam la buzele ei, fara a fi insistent insa. Cand simteam ca a trecut timpul alocat, ma uitam la mobilul de pe masa. La fix 15 minute, fara sa o pregatesc, fara sa prevestesc in vreun fel momentul, ma aplecam pur si simplu deasupra ei si o sarutam. De cele mai multe ori era prea surprinsa sa reactioneze. De prea putine ori ma respingea. Descoperisem o fanta, intre minutul 15 si 16, cand le sarutam fara probleme. L-am denumit „fatidicul 15”.
Observasem ca daca faceam asta mai devreme de minutul 15, era prea fortat, prea din scurt, daca lasam sa treaca mai mult de 15 minute, cu cat trecea mai mult, cu atat era mai greu. Cu atat trebuia sa fie intalnirea mai reusita, interactiunea mai ok.
Ori „fatidicul 15” nu mai tinea de cat de reusita era intalnirea, ci era un ingredient pentru o intalnire reusita. O schimbare incredibila de paradigma.
Fara cereri de aprobare.
Fara teama de respingere.
Ca un gest de aprobare, raport si atractie la tot ce zicea ea si era ea.
O chestie care pentru ea era surprinzatoare iar pentru mine un efect de duzina din cele pe care le aveam in desaga.
Inainte eu, cel fara experienta, ma uitam la semne din partea ei ca nu m-ar respinge. Incercam sa ii intru in gratii. Si pe masura ce se apropia finalul intalnirii, incepeam sa transpir. Pentru ca nu o sarutasem.
Asa, cu fatidicul 15 nu mai depindeam de ea, sa ma placa. Depindea de mine. Iar eu, la fix 15 minute de la intrarea in local, fara sa planuiesc nimic in afara de acel moment 15, ma uitam in ochii ei .. si ma apropiam destul de incet ca sa nu fiu brutal si destul de energic ca sa nu aiba timp sa reactioneze. Si o sarutam. Cateodata un pupat pe buze era de ajuns. Cateodata ajungeam la sarut frantuzesc.
Cert e ca din momentul ala se dadea un „reset” la procesorul din capul ei. Nimic din ce planuise ea nu era conform planului. Pentru ca, desi nu o face in mod activ, o femeie isi planuieste intalnirea. CUm face asta? Prin proiectare. Isi face anumite asteptari si crede ca totul va decurge conform planului. Orice „deraiere” din aceasta proiectare a ei poate fi negativa sau pozitiva, cale spre dispret total sau spre o poveste de dragoste alaturi de cineva care a aparut langa ea. Fatidicul 15 deschidea calea catre scenariul numarul doi, pentru ca de atunci incolo se trezea o curiozitate fantastica din partea ei cu privire la tine.
„Cine e tipul asta? De ce m-a sarutat? Nu am prevazut asta. Nu am prevazut nimic cu privire la ceea ce a facut. A fost surprinzator. Nu am fost eu atenta? Cine e tipul asta?”
Si de aici incepea nebunia. Pentru ca dupa sarutul asta nu mai trebuia eu sa muncesc pentru nimic, ci ea trebuia sa munceasca sa isi dea seama ce naiba s-a intamplat. Iar asta e ca si cum i-as fi ridicat mingea la fileu. Pentru ca eu, in afara de acel sarut total afara din peisaj, ma comportam exact ca si cum nimic extraordinar nu s-ar intampla.
In timp am dezvoltat atatea tehnici legate de primele intalniri cu o femeie, incat nu mai respectam aproape nici o regula. Pur si simplu mergeam intuitiv, in functie de femeia din fata mea. Si de cele mai multe ori ajungeam in mai putin de 2 saptamani ca femeile sa mi se dezbrace tremurand, in vreo camera aiurea, urmarind reactiile de pe fata mea, dorind sa ma descopere si sa traiasca ce ii ofeream eu, atat de diferit fata de ceea ce i se intampla in alte dati, cu alti tipi.
Postat de Abel.
